Din teoria sistemelor, învățăm că putem reprezenta un sistem întreg prin intermediul unui dreptunghi, pe care scriem o literă și asta e. Dreptunghiul – o cutie dacă vă permiteți să mai adăugați încă o dimensiune – are săgeți într-o parte, pentru intrările în sistem și săgeți în cealaltă parte, pentru ieșirile din sistem. Este o abstractizare care funcționează.
La ce ne ajută însă? Ne ajută prin faptul că nu suntem nevoiți să cunoaștem particularitățile sistemului pentru a deduce niște proprietăți ce sunt valabile pentru toate sistemele.
Evident că nu ne putem mulțumi doar cu atât. Trebuie să știm mult mai multe pentru a avea o imagine de ansamblu, completă. De aceea, distrugem cutia. Doar ne pricepem la asta, nu? Știm cum să distrugem entități, chiar și concepte sau idei ce există doar în mintea noastră.
Distrugerea este un proces ce se poate efectua mult mai repede decât am crede. Se ia un ciocan și… se folosește. Cutia se fărâmă, iar bucățelele din care este făcută se împrăștie în toate direcțiile. Le adunăm pe toate la un loc și începem să le analizăm.
Acum… această analiză este partea mai de finețe. Este singurul mod prin care putem afla de ce atunci când îi oferim ceva cutiei, ea reacționează într-un anume fel. Și… evident… este partea care ia cel mai mult timp. Unii oameni își dedică viața înțelegerii comportamentului anumitor cutii. Atunci când, în sfârșit, înțeleg cu adevărat ce s-a întâmplat, deja poate este prea târziu. Deja poate cutia a devenit altceva. Deja poate s-au găsit alții care au trecut peste părțile inexplicabile ale cutiei și nu s-au mau chinuit. Sau poate a meritat întreaga așteptare. Da, poate că a meritat că nu s-a dat bătut.
Oare cum este mai bine? Să treci peste sau să sapi, neștiind peste ce ai putea să dai?































