Înainte, când făceam o fotografie care îmi plăcea, ma uitam pe ecranul mic al aparatului și mă gândeam: „Cum să o îmbunătățesc ca să placă mai multor oameni? O să o pun pe site-ul X și o să mi se spună că rămurica din stânga jos sau alunița de sub nasul personajului nu merge, nu se potrivește deloc, trebuie scoasă altfel fotografia nu are nici o valoare. Așa că trebuie să mă uit acum să vad ce nu-i bine și să mai fac o dată poza eventual, că altfel o pun pe site și se uită toată lumea strâmb la mine sau, mai rău, NU SPUNE NIMIC, NU COMENTEAZĂ NIMIC.” Mie nu îmi plăcea să comentez fotografiile altora pentru că nu mi se părea că sunt o autoritate în domeniu. Oare așa gândeau și ceilalți? Sigur, vorbesc dintr-un punct de vedere strict tehnic / pragmatic.
Ei bine, cred că în momentul acesta am atins un nivel tehnic în care nu pot decât să îmi exprim viziunea în felul în care cred eu de cuviință și să nu pot decât să îi spun persoanei care îmi critică fotografia că „mie așa îmi place”. Orice altă explicație, orice altă părere este de prisos. Totul este mult prea subiectiv pe acest tărâm încât să se poată afirma într-adevăr că cineva „are dreptate”.
Ce place maselor nu trebuie să îmi placă mie și invers. Și oricum, „masele” nu sunt decât niște statistici. Avem într-o parte criticii de artă, care au puterea de a influența mai mult decât ceilalți statisticile, avem pe de altă parte ceilalți artiști ( de diferite grade, fiecare cu proporția sa bine definită ), si avem la urmă prostimea, majoritatea oamenilor, care au și ei procentul lor, care nu este însă foarte semnificativ comparativ cu celelalte categorii. Pentru că fiecare dintre oamenii aceștia este bine individualizat, ce place unuia nu înseamnă că place și celui de lângă el. Ca un exemplu concret, am arătat fotografia aceasta la 4 sau 5 oameni ( nu mai țin minte exact ):
FIECARE dintre acei oameni mi-a spus complet altceva despre imaginea respectivă. Unora le-a plăcut. Altora li s-a părut o mare porcărie. E chiar distractiv să arăți imaginea unui grupuleț și să vezi cum fiecare spune altceva despre ea. Dacă erau toți la un loc, poate începeau să se ia la bătaie ( aș vrea eu… ar fii o onoare ).
Până la urmă, având în vedere toată această pledoarie, m-am hotărât să nu mă mai gândesc atât la ce le place celorlalți, ci la ce îmi place mie (din punct de vedere al tehnicii cel puțin). Din când în când, voi mai arăta fotografiile și altor oameni în scopuri pur informative pentru mine ( cu excepția unei singure persoane, a cărei părere cântărește mai mult decât a celorlalți, chiar dacă uneori nu vreau să recunosc asta; se știe ea, persoana ).
Din punctul de vedere al mesajului, se cere să fiu mai permisiv, pentru că acolo este o cu totul altă afacere. Mesajul este baza și defectele imaginii în această arie sunt mai greu de văzut pentru ochiul meu decât pentru cel al străinului ( cel puțin deocamdată ). Orice sugestie este binevenită pentru a întregi și a clarifica mesajul imaginii, cu toate că și acesta este foarte interpretabil. Mesajul fotografiilor evoluează constant, o dată cu fotograful. De aceea se poate spune că, în arta asta, vei învăța toată viața ( ca în orice artă, de altfel ). Vârsta, experiența de viață, trăirile, sentimentele din momentul respectiv, creativitatea, imaginația, toate se contopesc în cel mai armonios mod posibil în momentul în care ideea s-a materializat între multe sinapse și în CLIPA DECISIVĂ în care fotograful a apăsat pe declanșator. El a reușit să transforme viața în pixeli. Eu… mai am până acolo.
P.S.: Articol inspirat mai mult sau mai puțin de postul lui Octavian.
