Surd
Incredibil. Stăteam acum un sfert de oră pe WC (unde altundeva) și m-a trăznit deodată, ca pe un câine lovit de metrou, o dorință. Dorința de a tăcea.
Dorința asta este genială doar prin faptul că mi-a apărut în minte.
Dar chiar așa. Cum ar fi domnule să tac?
Să nu mă mai apăr, să nu mai argumentez, să nu mai introduc idei noi în ecuație, să nu mai vin cu opinii ca apoi să fiu ostracizat pentru că nu sunt de acord cu adversarul, să stau acolo, frumos, în banca mea. Și să nu mai fie nevoie să îmi validez existența prin emitarea unor idei care să stârnească emoții puternice în cei de prin jurul meu. Uite-așa. Nu mai am eu chef să vorbesc. Oricum nu sunt luat în seamă decât dacă țip. Ar trebui să car o portavoce după mine. Și să fac complimente tuturor celor pe lângă care trec. Așa aș deveni celebru și m-ar iubi toată țara. Asta-i o cale garantată către succes. Nici nu trebuie să te chinui. Nici nu trebuie neapărat să minți, dar este bine să o faci. Pentru binele tău.
Cum ar fi?
Câteva polaroide tăcute:
Berkeley spunea ca “a fi” este echivalent cu “a fi perceput”. Un lucru exista doar daca cineva il percepe. Daca nu ai spune nimic, nimeni nu te-ar percepe (spiritual, nu ca persoana). Deci…conform acestei teorii, nu ai exista.
Exact. Nu mă deranjează. Pe principiul “sunt invizibil decât dacă nimeni nu se uită”, imaginează-ți câte lucruri ai putea face fără să cari povara asta după tine.
Și oricum, ca ceilalți să perceapă ceea ce vreau să spun, ar trebui să mă asculte. Și acesta este un lucru pe care oamenii nu prea mai știu să îl facă. Cu câteva excepții, desigur.