Se făcea că discutam cu tine. Nu era o discuție normală, o discuție pe care o au doi oameni liniștiți într-o seară de toamnă în interiorul unei cafenele, stând relaxați la o masă, fiecare cu o ceșcuță în față și cu biscuiți într-un mică farfurioară, ascultând, atunci când își așteaptă fiecare răspunsul celuilalt, ploaia ce bate timid în geam. Nu, nu era genul acesta de discuție. Atmosfera era ceva mai… tensionată. Se simțea roșu în aer. Se simțeau electroni alergând haotic, încercând să își găsească un loc al lor. Camera încerca să se așeze pe podea, voind să scape de noi doi, voind să se relaxeze. Obiectele dinăuntrul său, o masă, două scaune, o discretă noptieră, câteva tablouri abstracte, cu atomi și linii, două lampadare ce încercau să inunde printr-o lumină difuză, dar nu reușeau decât să pâlpâie slab si, nu în cele din urmă, o canapea simplă, ușoară, confortabilă, amorțită și neagră, doreau să iasă pe ușa masivă, de câțiva metri înălțime, închisă pe dinafară cu zăvoare. Ferestrele nu își găseau rostul în camera aceasta, pentru că nu aveam nevoie de soare. Singurele lucruri ce dădeau impresia că ar încerca măcar să inspire puțină viață erau cele două ceasuri așezate unul pe peretele Nord, altul pe peretele Sud ai camerei.

Noi doi eram așezați în două colțuri diametral opuse ale camerei. Noi doi vorbeam. Vorbeam pe rând, fiecare replică urma a fi rostită la exact 9 192 631 770 perioade ale radiaţiei ce corespunde tranziţiei dintre cele două niveluri hiperfine ale stării fundamentale ale atomului de cesiu 133 în repaus la temperatura de 0 K. Nici mai mult, nici mai puțin. Nu conta ceea ce spuneam. Spuneam ceea ce voiam. Ce voiam să înțelegem. Să înțelegem despre sine, despre celălalt, despre ceilalți, despre tot. Nici unul din noi nu înțelegea, dar amândoi țipam atât de tare încât trebuia să înțelegem. Replica mea nu răspundea replicii tale și nici replica ta nu răspundea replicii mele. Și nu ne scuzam pentru aceasta. Eram chiar mândri că nu avem nimic în comun. Eram prea mândri.

De fapt, noi nici nu ne cunoșteam. Și doar nu urma să începem să ne cunoaștem tocmai acum, când eram în toiul discuției, nu?

Incredibil. Stăteam acum un sfert de oră pe WC (unde altundeva) și m-a trăznit deodată, ca pe un câine lovit de metrou, o dorință. Dorința de a tăcea.

Dorința asta este genială doar prin faptul că mi-a apărut în minte.

Dar chiar așa. Cum ar fi domnule să tac?

Să nu mă mai apăr, să nu mai argumentez, să nu mai introduc idei noi în ecuație, să nu mai vin cu opinii ca apoi să fiu ostracizat pentru că nu sunt de acord cu adversarul, să stau acolo, frumos, în banca mea. Și să nu mai fie nevoie să îmi validez existența prin emitarea unor idei care să stârnească emoții puternice în cei de prin jurul meu. Uite-așa. Nu mai am eu chef să vorbesc. Oricum nu sunt luat în seamă decât dacă țip. Ar trebui să car o portavoce după mine. Și să fac complimente tuturor celor pe lângă care trec. Așa aș deveni celebru și m-ar iubi toată țara. Asta-i o cale garantată către succes. Nici nu trebuie să te chinui. Nici nu trebuie neapărat să minți, dar este bine să o faci. Pentru binele tău.

Cum ar fi?

Câteva polaroide tăcute:

de machiaj. Fără început și fără sfârșit din păcate. Complet spontană.

…e un orășel frumos. Și colorat.

M-am săturat de fotografii perfecte.

M-am săturat de fotografii îndreptate cu rigla.

M-am săturat de piele de bebeluș.

M-am săturat de supraexpus/subexpus.

M-am săturat de culori „vii”, culori „reale”.

M-am săturat de lumina „corectă”.

M-am săturat de compoziția „corectă”.

M-am săturat de reguli.

M-am săturat de „așa trebuie”.

M-am săturat de căutarea perfecțiunii.

Cel puțin deocamdată. Am luat o pauză de la cele de mai sus. Deja mă simt mult mai relaxat.

Înainte, când făceam o fotografie care îmi plăcea, ma uitam pe ecranul mic al aparatului și mă gândeam: „Cum să o îmbunătățesc ca să placă mai multor oameni? O să o pun pe site-ul X și o să mi se spună că rămurica din stânga jos sau alunița de sub nasul personajului nu merge, nu se potrivește deloc, trebuie scoasă altfel fotografia nu are nici o valoare. Așa că trebuie să mă uit acum să vad ce nu-i bine și să mai fac o dată poza eventual, că altfel o pun pe site și se uită toată lumea strâmb la mine sau, mai rău, NU SPUNE NIMIC, NU COMENTEAZĂ NIMIC.” Mie nu îmi plăcea să comentez fotografiile altora pentru că nu mi se părea că sunt o autoritate în domeniu. Oare așa gândeau și ceilalți? Sigur, vorbesc dintr-un punct de vedere strict tehnic / pragmatic.

Ei bine, cred că în momentul acesta am atins un nivel tehnic în care nu pot decât să îmi exprim viziunea în felul în care cred eu de cuviință și să nu pot decât să îi spun persoanei care îmi critică fotografia că „mie așa îmi place”. Orice altă explicație, orice altă părere este de prisos. Totul este mult prea subiectiv pe acest tărâm încât să se poată afirma într-adevăr că cineva „are dreptate”.

Ce place maselor nu trebuie să îmi placă mie și invers. Și oricum, „masele” nu sunt decât niște statistici. Avem într-o parte criticii de artă, care au puterea de a influența mai mult decât ceilalți statisticile, avem pe de altă parte ceilalți artiști ( de diferite grade, fiecare cu proporția sa bine definită ), si avem la urmă prostimea, majoritatea oamenilor, care au și ei procentul lor, care nu este însă foarte semnificativ comparativ cu celelalte categorii. Pentru că fiecare dintre oamenii aceștia este bine individualizat, ce place unuia nu înseamnă că place și celui de lângă el. Ca un exemplu concret, am arătat fotografia aceasta la 4 sau 5 oameni ( nu mai țin minte exact ):

FIECARE dintre acei oameni mi-a spus complet altceva despre imaginea respectivă. Unora le-a plăcut. Altora li s-a părut o mare porcărie. E chiar distractiv să arăți imaginea unui grupuleț și să vezi cum fiecare spune altceva despre ea. Dacă erau toți la un loc, poate începeau să se ia la bătaie ( aș vrea eu… ar fii o onoare ).

Până la urmă, având în vedere toată această pledoarie, m-am hotărât să nu mă mai gândesc atât la ce le place celorlalți, ci la ce îmi place mie (din punct de vedere al tehnicii cel puțin). Din când în când, voi mai arăta fotografiile și altor oameni în scopuri pur informative pentru mine ( cu excepția unei singure persoane, a cărei părere cântărește mai mult decât a celorlalți, chiar dacă uneori nu vreau să recunosc asta; se știe ea, persoana ).

Din punctul de vedere al mesajului, se cere să fiu mai permisiv, pentru că acolo este o cu totul altă afacere. Mesajul este baza și defectele imaginii în această arie sunt mai greu de văzut pentru ochiul meu decât pentru cel al străinului ( cel puțin deocamdată ). Orice sugestie este binevenită pentru a întregi și a clarifica mesajul imaginii, cu toate că și acesta este foarte interpretabil. Mesajul fotografiilor evoluează constant, o dată cu fotograful. De aceea se poate spune că, în arta asta, vei învăța toată viața ( ca în orice artă, de altfel ). Vârsta, experiența de viață, trăirile, sentimentele din momentul respectiv, creativitatea, imaginația, toate se contopesc în cel mai armonios mod posibil în momentul în care ideea s-a materializat între multe sinapse și în CLIPA DECISIVĂ în care fotograful a apăsat pe declanșator. El a reușit să transforme viața în pixeli. Eu… mai am până acolo.

P.S.: Articol inspirat mai mult sau mai puțin de postul lui Octavian.

And now, for something completely different. A man with an orchestra up his nose.

Stați așa, asta era în altă parte. Oricum, ceva mai diferit decât post-urile de până acum. Adică nişte motociclete de la salonul SMAEB. Am şi cu fete, dar alea nu mi-au plăcut mai mult decât astea. Doar un picioruş.

Mă amuză și mă binedispune melodia omonimă. Cum se știe că atunci când vine primăvara, se rătăcește fiecare pierde-vară care n-are ce lucra pe-acasă prin părculețe să facă poza la copăcel și la ghiocel, violând apoi variate retine cunoscătoare de artă fină / conceptuală de pe nenumărate forumuri românești, am hotărât să îmi aduc și eu prea valoroasa contribuție la această mișcare. Deci… vă prezentăm câteva fotografii cu copăcei ( și o fată pierdută printre ei).